Sistemul bugetar văzut din interior: „E ca un clan. Nu ești întrebat ce știi să faci, ci cu cine ești prieten“
Aparatul bugetar din România numără 1,4 milioane de angajați, împărțiți în două tabere. De o parte sunt amantele, verii, nepoții și lipitorii de afișe pe care partidele îi răspândesc prin instituții ca să-și mulțumească armata din teritoriu. Iar de cealaltă parte sunt funcționarii care duc greul și rămân pe poziții indiferent cine vine sau pleacă de la putere.
Cu toții sunt parte a unui sistem apatic și lipsit de eficiență, în care principala preocupare e să țină de locul acela călduț, cu salariu indexat în fiecare an, cu sporuri și cu weekend-uri prelungite.
Doar că uneori se întâmplă să te lovească un fel de revelație: îți moare tatăl în spital de la nosocomiale, îți vezi copilul crescând și te temi că în curând o să-ți pună întrebări, rămâi blocat pe drumuri înguste, gândindu-te la autostrada pe care ministerul în care lucrezi ar fi trebuit să o construiască. Și începi să te întrebi dacă mai vrei să faci parte din asta?
Tudor Biaciu are 40 de ani și pe ultimii 15 i-a petrecut prin agenții și ministere, ca funcționar public cu grad superior. În prezent e șef serviciu tehnic în Ministerul Dezvoltării, în cadrul Programului Operațional Capacitate Administrativă. Nu e o ușă de biserică – a plecat și el cu portbagajul plin de cadouri când se apropiau Sărbătorile, a fost cercetat și de DNA și s-a autosuspendat până la clasarea dosarului -, dar iese în față cu autoritatea celui care cunoaște sistemul din interior: oameni care nu vin la serviciu și încasează salariu, sisteme informatice implementate cu milioane de euro, dar care nu funcționează, organigrame supraîncărcate pentru a face loc pilelor venite de la partid.
Biaciu le-a trăit pe toate, iar acum s-a hotărât să vorbească. Așa arată sistemul bugetar văzut din interior:
